Când bunicii ies la câmp, toamna…

Odată cu venirea toamnei, poveștile anotimpului ne sopteșc plecarea dornică a păsărilor din țară, spre alte țări călduroase.

În România majoritatea tradițiilor prind viață la începutul toamnei. Pe lângă nuanțele aprinse, născute din căderea frunzelor colorate din copacii pădurii pe întinderea covoarelor din Maramureș, până la hectarele de struguri culese pe meleagurile Recașului și la răchia de prună din gospodăriile țăranilor din satele de munte ale țării, totul pare să aibă un alt rost și spor, toamna.

Suntem în Banat. Aici, în fiecare toamnă, tractoarele se aud cu zgomot mare pe ulițele bătute de vreme, deoarece a sosit vremea de cules strugurii copți, zemoși și aromați din viile bătrânilor care se ostenesc pe brânci toată primăvara la legatul acesteia. Tradiția e simplă: de dimineață, pe la ceasul unde cocoșul începe a cânta, oamenii se trezesc, dau animalelor de mâncare, își i-au traista cu brânză, slănină și roșii și au plecat să împlinească binecuvântata muncă a câmpului. Femeile așteaptă ca bărbații să aducă în fața casei tractoarele trase peste râu și pleacă, împreună, acolo unde îi locul viei. Așa cum e românește, creștinește și omenesc, încep printr-o rugăciune încheiată cu semnul Sfintei Cruci, pentru ca tot lucrul să primească binecuvântare. Nu stau să se odihnească, pentru că debea s-or sculat! Trec fără vorbă la treabă ușor, ușor, până vine ceasul mesei, care îi „ăl mai sfânt”. Se întind cu toții pe jos, lângă vie și încep a scoate din traistă toate bunătățile pe care le-au făcut din iarnă până în astă vară. Mănâncă toată clisa, brânza și toate părădaisile, că nu-i semn bun să lași ceva în traistă. Își trag sufletul o vreme și se întorc la treabă, că nu mai îi vreme până vine ceasul de dat la marve.

Când au încheiat lucrul, își fac semnul Crucii și se urcă iarăși în tractor, înghesuiți că îi plin de roadele bogate ale viei. Pleacă fiecare la casele lor, lasă strugurii la odihnit la rece timp de o săptămână, după care  se adună iarăși toți care au fost și încep să stoarcă toată zeama din struguri, până le rămân numai cojile.

V-am povestit eu de vin, dar cu răchia cum făceau bătrânii? 
Tot așa, ca la struguri, vine ceasul când să plece în zori – vine bunicul cu tractoru, bătrâna bunicuță ia tot ce-i mai bun în traistă și pleacă la cules de prune. Nu uită nici de-astă dată de Dumnezeu, pentru că se roagă să le iasă lucrul cum trebuie și încep să scoată prunele din prun, apoi le duc la cazan și fac din roadele toamnei băutura care s-a făcut, pe la noi, din străbuni.

Cât de minunat este faptul că Dumnezeu a creat toate aceste bunătăți pentru noi, fără de care toamna însăși ar fi lipsită de culoare, de aromă, de poveste, de amintirea mâinilor bunicilor care lucrează de cu zor. Cât de frumoasă este toamna, când și timpul, și omul își culeg din roade, ca să se pregătească de venirea iernii după care va sosi din nou, apoi, un nou răsărit de floare, de gust și de aromă.

Am scris, aici, doar ceea ce am știut și am înțeles eu, încercând să vă povestesc toate acestea prin ochii mei de copil care a văzut, a iubit și și-a luat angajamentul de a nu lăsa să se stingă tradițiile anotimpurilor care fac ca lucrurile să rămână românești în România.

Autor: Nicolas Orza