Tinerețe în cuvânt
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”
De la moarte, la viață – mărturia unui suflet renăscut
Mărturia unui suflet renăscut este povestea unui prieten care a reușit să iasă învingător din lupta cu dependența de droguri.
În vara aceasta, prietenul nostru împlinește doi ani de zile de când poartă și el numele de „atorist al Banatului de Munte” și, mai ales, de când am simțit, prin cele mai sincere trăiri, felul în care Dumnezeu ne-a binecuvântat și pe noi, aducându-ni-l aproape și făcându-ni-l, astăzi, exemplu pe calea luptei, a izbândei, a răbdării, a ascultării, a stăruinței și a dragostei necondiționate față de cei care vreodată îi strigă numele în ajutor. Astăzi e cu totul alt om, față de momentul lunii iunie, 2019, când l-am întâlnit pentru prima dată. Un om în inima căruia Hristos înflorește visuri mărețe și sclipiri de bunătate, atât prin mărturia vie a experienței vieții sale, cât și, mai ales, prin ceea ce l-a făcut să devină, după doi ani de luptă grea.
„Cândva, prin 2018 spre 2019.
Frig afară, dar o iarnă fără zăpadă. Stăteam în camera de cămin cu tovarășii mei și mai câțiva băieți pe care nu îi cunoșteam. Se pasa între noi al șaselea joint. Niciunul dintre noi nu priveam unul la celălalt, dar, totuși, singurul subiect despre care se vorbea era cum să trecem anul la facultate. Eu mă gândeam oare când aveam să mă culc prima dată cu o fată, credeam că asta era singurul lucru care putea să mă facă fericit. Drogurile nu mă mai făceau să mă simt bine, ci le luam doar ca să trec de la o stare ce cred că se asemăna cu depresia, înapoi la o stare cel puțin neutră.
Deodată, cineva bate la ușă. Paranoia ne-a lovit pe toți amețitor. Ne uitam speriați unul la altul până când cel care a bătut la ușă a început să strige <<Eu sunt>>. Cu toții am recunoscut vocea aceea – era prietenul nostru care se îngrijea ca noi să consumăm banii munciți pe brânci de părinții noștri.
O umbră cunoscută doar de antisociali – dealarul – venea de la sală. Avea cam 1.80 și 90 de kilograme. L-am privit și mi-am adus aminte de mine – 56 de kilograme, 1.94 înălțime, coastele la vedere, acestea erau rezultatul înflămânzirii pentru câteva ore de amnezie.
<<Am ceva nou pentru voi!>> – a scos un pătrățel micuț, viu-colorat. L-am recunoscut imediat, era halucinogen. Știam că poate provoca schizofrenie, dar ce nu eram în stare să fac, în acele momente, doar pentru ca să scap din realitatea pe care mi-am construit-o singur, asemenea unui iad.
<< – Cât vrei pe el?
– 110.
– Iau pe datorie>>. Nu era ceva nou să dau banii păstrați pentru restanțe, pe astfel de substanțe, oricum aveam să pic anul.
Fast forward câteva ore.
Creierul era supra-turat, inima bătea prea tare. Toate culorile dispăruseră, halucinațiile făceau să văd totul în alb-negru, drogul mă făcea să cred că toți din cameră erau posedați de demoni. M-am pus pe pat și am încercat să văd ceva pe telefon. Erau doar videoclipuri triste, nu știam dacă era din cauza drogului sau era real, totul era trist. Eram încordat, speriat, paranoic. Am inceput să mă rănesc singur involuntar deasupra unghiilor, frecandu-le puternic, fără să simt durerea. La un moment dat, am adormit.
Ziua următoare sosise repede. Mă trezesc cu o durere îngrozitoare de cap. Mă uit în jur – singur. Nu știam dacă acest lucru este bun sau rău. Mă uit în jos și în jurul meu, patul era pătat de sânge din cauza rănilor pe care mi le-am provocat. Mi-am promis că nu voi mai lua halucinogene, înconjurat de alții. Am căutat să mănânc ceva și am găsit niște pâine. Pâinea goală era un răsfăț, față de alte zile întregi în care nu mâncam sau nu aveam să mănânc nimic, din cauză că dădeam toți banii pe droguri.
Fast forward câteva luni.
Cumva ajunsesem să obțin o cameră goală de cămin. Nu mai pusesem mâna pe narcotice de 2 săptămâni. Totuși, nu cred că puteam să mă numesc lucid. Schizofrenia era în floare la mine, dar eu nu realizam. Scriam pe pereți ce îmi spuneau vocile din mintea mea, am umplut pereții camerei cu desene și teorii conspiraționiste despre mine, fiind convins că lumea întreagă, sau cel puțin toți oamenii din jurul meu complotează împotriva mea. Rupt de societate și de realitate fiind, credeam multe lucruri, iar de unele de care îmi mai amintesc, mă minunez, acum.
Fast forward 2 luni.
Spitalul de nebuni era murdar. Stăteam în cameră doar cu bolnavi ale căror discuții nu aveau nici un sens. Eu făceam progrese și chiar începusem să îmi revin. Cu timpul, eram tot mai lucid. Totuși, perioada aceasta din timpul spitalizării – da, la nebuni – a fost una mai puțin urâtă. Ajungeam de două ori pe zi să vorbesc cu asistentele, iar acest lucru îmi făcea mare plăcere, mă făcea să mă simt înțeles și că pot să recuperez pașii din procesul meu de reintegrare în societate și în realitate.
Fast forward 2 ani.
Mă aflu un biserica unui sat în care se desfășoară o tabără pentru copii. Mai am puțin și ajung la Sfântul Potir. Mă trec emoții mari, chiar dacă nu mă împărtășesc pentru prima dată. Seara de dinaintea a fost cu totul frumoasă, specială. Am citit Canonul de Împărtășanie la lumina lumânării, alături de noii mei prieteni. Rugăciunea a devenit cea care mă face să mă conectez cu inima mea, la cer, cu Cel care m-a readus la viață.
În acea noapte, simțeam nerăbdarea de a mă trezi și a mă întâlni cu familia mea. Aici, când spun despre familie, nu mă refer la părinți sau la bunici, ci la niște oameni care încearcă să facă ceva mai bun din lumea aceasta, oameni cu idealuri, cu valori, unele chiar personalități adevărate, care știu să-și păstreze curăția, au învățat să își trăiască frumos viața și care, din cele mai grele momente ale vieții mele, m-au primit cu brațele pline de dragoste, au râs cu mine, plini de voie bună, de fiecare dată când aveam ocazia. Ultimii 2 ani au fost cei mai frumoși din viața mea. Mă transformasem complet, renunțasem la droguri, aveam un duhovnic, aveam prieteni, nu mai eram subnutrit, îmi recăpătasem viața, nădejdea și un sens.
Ceea ce vreau să spun prin povestea mea de viață, a cărei fir este mult mai complex, de fapt, e că există un viitor, dacă te întorci la timp pe drumul cel bun și cauți și descoperi (pentru că toți trebuie să o avem) puterea necesară să lupți cu tine însuți, să te dobori și să te reconstruiești, cu ajutorul lui Dumnezeu. Am învățat că viața are culoare, atunci când te faci util, ție însuți, dar și celor din jur, atunci când ai activități productive, prieteni sinceri, discuții cu folos, nu doar de dragul de a vorbi, ca să treacă timpul până la o următoare risipire.
Dacă ai ajuns să citești și tu până în acest punct, poate povestea mea te-a ajutat să realizezi cât de norocos ești pentru că nu a trebuit să treci prin iadul prin care am trecut eu și care m-a schimbat structural, până la cel mai mic fir de păr sau de gândire. Simte-te binecuvântat pentru că ai fost crescut în adevărata Casă, unde să ajungi să ai viața plăcută Domnului.
Nu, nu sunt în măsură să dau sfaturi cuiva, dar îți spun ca îndemn prietenesc, că poate te mai gândești o dată, înaintea unei alegeri din viața și tinerețea ta, care te poate duce prin cele mai cumplite neguri și non-sensuri ale vieții. Încearcă să nu te rătăcești, până vei nu fi pierdut de tot. Libertatea de a alege e la tine. Fii responsabil cu ea.
Cu drag,
Un prieten”.
Hai și tu în familia ATOR BM!
Tinerețe în cuvânt 